Puterea vindecătoare a plantelor otrăvitoare

Unele dintre cele mai cunoscute medicamente provin din plante otrăvitoare. Taxolul, folosit în chimioterapie provine din tisă, morfina din macul de opiu, iar digoxina din degețel (Digitalis). Aceste plante pot avea o toxicitate letală dacă sunt administrate în forma lor brută. Digoxina este prescrisă pentru tratarea anginei pectorale în doze de o mie de ori mai diluate decât majoritatea medicamentelor eliberate pe bază de rețetă, ceea ce evidențiază potența extremă a plantei.

Mulți oameni consideră remediile din plante o alternativă sigură la medicamentele farmaceutice. Și este adevărat că multe plante medicinale sunt relativ blânde. Totuși, există un grup mai puțin cunoscut de plante medicinale care sunt mult mai puternice și care sunt reglementate prin Legea medicamentului, fiind restricționate la utilizarea de către fitoterapeuți și numai în doze strict definite.

Acestea sunt cunoscute în Regatul Unit sub numele de „plante din lista 20” și sunt prescrise pentru o varietate de nevoi de sănătate. Toate aceste plante sunt toxice la doze relativ mici, în principal din cauza prezenței unor compuși chimici numiți alcaloizi, care au însă și proprietăți terapeutice.

Iată zece exemple de plante mortale, dar vindecătoare.

1. Brândușa de toamnă

Cunoscută ca brândușa de toamnă, Colchicum autumnale este una dintre cele mai vechi plante medicinale cunoscute. A fost menționată pentru prima dată în textul medical egiptean Papirusul Ebers (circa 1550 î.Hr.), unde era descrisă ca tratament pentru durere și umflături. Este folosită și astăzi în medicină, mai ales pentru proprietățile sale antiinflamatoare și în special pentru tratarea gutei.

2. Mătrăguna

Atropa belladonna este cunoscută în mod obișnuit sub numele de mătrăgună. Toate părțile plantei au efecte analgezice, antispastice, halucinogene, narcotice și sedative. Conținând alcaloizi tropanici (din aceeași grupă cu cei din cocaină), este utilizată mai ales pentru afecțiuni ale tractului gastrointestinal (colici, gastrită, sindrom de colon iritabil), dar și pentru astm, spasme urinare, boala Parkinson și pentru calmarea durerii.

3. Rostopasca

Rostopasca este des întâlnită la plimbările prin pădure. Are o istorie îndelungată de utilizare medicală în medicina populară din Europa de Est și Centrală pentru tratarea astmului, bronșitei, icterului, problemelor digestive și chiar a cancerului. Totuși, din cauza prezenței alcaloizilor izochinolinici, poate provoca toxicitate hepatică severă atunci când este ingerată, iar mulți specialiști recomandă evitarea utilizării interne.

Poate fi folosită relativ sigur sub formă de cataplasmă sau cremă pentru tratarea negilor.

4. Quebracho alb

Quebracho alb este un arbore tropical din America de Sud. Bogat în alcaloizi indolici, care se regăsesc și în substanța psihoactivă psilocibină, a fost utilizat tradițional pentru tratarea febrei, malariei, umflăturilor, tulburărilor gastrice, tusei, durerilor de cap, sifilisului, impotenței și astmului.

5. Arborele de chinină

Speciile de Cinchona, cunoscute ca „arborele de chinină”, au fost folosite în întreaga lume pentru tratarea malariei. Medicamentul chinină este extras din scoarța acestuia.

A fost introdus în Europa în secolul al XVII-lea pentru tratarea febrei. Deși este folosit frecvent ca stimulant al apetitului, cercetări recente sugerează că ar putea avea un rol și în controlul greutății și în obezitate.

6. Ciumăfaia

Datura stramonium sau ciumăfaia a fost utilizată tradițional pentru diverse afecțiuni, inclusiv boli respiratorii, ulcere, răni, inflamații, reumatism și gută, sciatică, vânătăi și umflături, precum și pentru febră. Cercetările moderne au arătat că ar putea avea potențial și în tratamentul epilepsiei.

7. Efedra

Ephedra sinica este cunoscută în medicina tradițională chineză de aproximativ 5.000 de ani. Planta conține alcaloizii efedrină și pseudoefedrină, unele dintre primele substanțe utilizate în tratamentul afecțiunilor respiratorii. Efectele secundare pot include psihoză, iluzii și halucinații, motiv pentru care medicamentele obținute din această plantă au fost restricționate în Regatul Unit în 2014 în siropurile de tuse și răceală destinate copiilor mici. Proprietățile psihoactive ale efedrei explică și reputația sa ca drog recreațional, iar mai multe decese din SUA au fost asociate cu utilizarea abuzivă a acesteia.

8. Măselarița

Plantele din familia Solanaceae, inclusiv măselarița, sunt plante medicinale puternice. Se presupune că au efecte antidiabetice, antioxidante, anticancerigene, insecticide, antiasmatice, antialergice, antidiareice, cardioprotectoare, anticonvulsivante și antidepresive, însă sunt necesare mai multe cercetări. Totodată, ele conțin compuși psihoactivi care pot provoca delir și halucinații.

9. Rușcuța de primăvară (ochiul-fazanului)

Adonis vernalis (ochiul-fazanului) – frunzele și florile – a fost folosită mult timp în medicina populară europeană și est-asiatică pentru tratarea afecțiunilor cardiovasculare. Studiile au arătat că substanțele chimice din această plantă au și efecte antimicrobiene și antiinflamatoare. Efectele asupra inimii sunt atribuite în mare parte glicozidelor cardiace (substanțe care încetinesc ritmul cardiac) conținute de plantă, care sunt și responsabile de toxicitatea sa, într-un mod similar cu degețelul.

10. Lăcrămioara

O plantă otrăvitoare comună, întâlnită adesea în grădini, lăcrămioara (Convallaria majalis) a fost utilizată istoric pentru tratarea unor afecțiuni cardiovasculare precum aritmiile, insuficiența cardiacă și angina pectorală. O altă plantă care conține glicozide cardiace, prezența ei frecventă în grădini reprezintă un pericol deosebit pentru copii și animale de companie.

Alți vindecători toxici

Nu toate plantele toxice se află pe lista 20. Plantele de grădină tătăneasa și limba-mielului conțin alcaloizi pirrolizidinici care pot fi toxici pentru ficat, iar tătăneasa a fost interzisă pentru uz medicinal în multe țări europene. Tătăneasa, cunoscută și sub numele de „iarba sudorii” sau „iarba oaselor”, este folosită în principal extern ca antiinflamator și analgezic pentru entorse și întinderi acute sau pentru afecțiuni cronice precum osteoartrita.

Aparținând aceleiași familii, limba-mielului nu este foarte cunoscută ca plantă medicinală în Regatul Unit, în timp ce în țările mediteraneene are o reputație solidă în tratarea unei game largi de afecțiuni. I se atribuie proprietăți sedative, utile în insomnie, amețeli și melancolie. În ginecologie, este folosită pentru combaterea epuizării postnatale și pentru ameliorarea simptomelor menopauzei. Uleiul extras din această plantă conține cantități neglijabile din acești alcaloizi, iar suplimentele sunt adesea procesate pentru a elimina toxicitatea.

În Regatul Unit există mai multe asociații profesionale care mențin registre ale fitoterapeuților medicali calificați. Învățarea dozei corecte pentru fiecare pacient era la fel de importantă și pentru vindecătorii populari. Știința modernă ne poate ajuta să verificăm care plante sunt cele mai potrivite pentru vindecare, dar stabilirea dozei corecte este o abilitate veche de mii de ani.

Notă: Cele zece plante din articol au următoarele denumiri în engleză: 1. Wild saffron; 2. Deadly nightshade; 3. Greater celandine; 4. White quebracho; 5. Fever tree; 6. Thorn apple; 7. Ephedra sinica; 8. Henbane; 9. Pheasant’s eye; 10. Lily of the valley.